“Ce atata iubire…”

     Astazi am fost martora unei mici “scene” in parc (si din pacate prea multe astfel de scene dureroase se intampla in fiecare zi in parcurile din Bucuresti) si m-am gandit sa elaborez putin ce am vazut, auzit si simtit in momentele acelea.

     Prea multe persoane se comporta nepotrivit cu cei mici si ii trateaza cu dispret, un comportament care din pacate ii va afecta pe viitor. Atunci cand vor ajunge adulti, copiii de azi vor deveni fie victime, fie agresori la randul lor –  pentru ca nu le-a fost implinita nevoia de dragoste si de atentie/ prezenta si nu vor fi capabili sa le ofere altor persoane.

     Era o bunica cu 3 copii mici (pareau frati, semanau si pareau destul de apropiati de varsta):

     In spate, bunica o smucea pe fetita cea mica, tacuta si speriata de altfel de comportament si desi dorea sa fie imbratisata, raspunsul primit a fost un “Taci!” puternic, urlat, cu gura inclestata de furie si frustrare. In acel moment, sistemul limbic al fetitei a reactionat: aceasta a coborat capul intre umeri, privirea in pamant, o postura complet umila si paralizata (sigur nu era prima data cand simtea asa de puternic acel sentiment de furie din partea persoanei care ar fi trebuit sa ii ofere siguranta, dragoste si alinare).

     In fata lor, mergeau ceilalti doi copii, o fata si un baiat, nu mai mari de 4 – 5 ani. Dupa ce au asistat amandoi la imbranceli, fetita mai mare s-a intors catre celalalt copil si a spus cu o voce soptita si sincera: “Rares, te iubesc!”; se citea din priviri ca erau traumatizati de acest comportament abatut asupra lor si tot ce parea ca isi doresc era iubire, dragoste neconditionata, nimic mai mult.

     Nici bine nu a terminat de vorbit, ca din spate se ridica ca un val furios vocea inconfundabila a bunicii: “Lasa cu iubitu`, ce atata iubire…” – copiii aveau privirile triste si si-au continuat drumul prin parc intr-o liniste complet nenaturala. In loc de veselie, joaca, energie, stari pe care un copil are nevoie sa le exploateze la maximum, regaseam 3 copii cu emotii puternic negative, pe care clar ca nu le experimentau pentru prima data.

     Ce vreau sa spun in urma exemplului oferit este faptul ca toti copiii, indiferent ca sunt bebelusi, in etapa de “toddler”, scolari sau mai mari, isi doresc afectiune. Omul este construit prin natura sa sa fie o fiinta sociala, care are nevoi si dorinte – cea mai mare nevoie este cea de afectiune, de iubire neconditionata; pentru oricare dintre noi este imperios necesar sa existe un sentiment de iubire, prezenta, apartenenta, pentru conferirea unei sigurante (indiferent de ce se intampla, sa stie ca are pe cineva alaturi, care nu il/ o va judeca).

      Daca in loc de sentimente puternice, pozitive, insuflam o stare alterata de emotii, copii ca cei din exemplul de mai sus vor ajunge adulti supusi, nesiguri pe ei si pe ceea ce pot face, vor ramane in umbra gandurilor lor, neputand lua decizii singuri, pentru ca le-a fost luat acest drept atunci cand erau mici si considera ca nimic din ce fac nu este bine (aici regasiti mai detaliat profilul persoanei supuse).

     Un copil se spune ca este oglinda parintelui si a mediului in care traieste; in momentul in care observi sau interactionezi cu un copil, chiar de la cele mai mici varste, se pot observa anumite detalii in comportamentul sau, iar tipul de parenting abordat isi lasa amprenta. Tot ce a vazut si auzit in familie si la cei din jur cu care a avut interactiuni dese se transmite in actiunile sale si in limbajul sau, preluandu-le ca atare si considerand ca “asa trebuie sa fie” doar pentru ca nu a vazut si altceva (mai ales daca, de exemplu, este de natura distructiva).

     Pe mine ma pasioneaza aceasta stiinta din spatele reactiilor, am studiat limbajul non-verbal mult timp si o fac in continuare; de asemenea, am la activ mai multe cursuri in zona de neurostiinta, dezvoltarea creierului la copii si alte subiecte similare de mare impact.

     Toate aceste informatii studiate ma ajuta sa “citesc” din ce in mai bine oamenii pe care ii intalnesc, sa vad lumea asa cum este de fapt, o lumea reala, dincolo de acele masti purtate zilnic (unde emotiile stau ascunse si urmeaza sa rabufneasca ca un vulcan). Totodata, acestea ma ajuta sa imi inteleg foarte bine copilul, sa fiu prezenta complet si sa ii inteleg starile si de ce alege sa se comporte in felul in care o face, dar si sa stiu cum sa reactionez si ce sa fac ca sa nu ii impactez in mod negativ starile.

Sursa foto: Pexels

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s