Iubiti-va copiii, nu-i mai raniti!

     Astazi am fost martora unei scene la care mi-as fi dorit sa nu iau parte si din pacate sunt prea dese aceste tipuri de scene cand nu ar trebui sa se intample deloc.

     Eram in parc, in plimbare, zapada multa, temperaturi negative, aer curat, oarecum liniste si cel mic dormea atat de linistit in brate, in manduca.

     La un moment dat, plimbandu-ma pe langa lac, in departare imi atrage atentia o persoana care parea ca face niste miscari brutale, bruste. Uitandu-ma mai atent, era o mamica impreuna cu cele doua fiice ale sale, una de maximum 2 ani, nu parea a fi cu mult mai mare decat al meu baietel, iar a doua fetita cred ca avea cam 3,5 – 4 ani.

     Mama brusca sania pe care statea mezina si aceasta se auzea cum a inceput sa planga, pesemne ca nu ii placea, nu se simtea bine si s-a speriat de brutalitatea miscarilor parintelui. Mai grav este ca dupa ce micuta a inceput sa se exteriorizeze, mama nu s-a gandit sa o linisteasca, ci s-a lasat la nivelul ei si s-a aplecat peste ea, sufocand-o cu zapada luata de pe jos, de mai multe ori.

     Nu-mi venea sa cred ca vad, eram oripilata! Cu cat ma apropiam, cu atat vedeam mai clar scena de groaza. Nu mai vorbesc de cat vizibil speriata era si sora mai mare. Eu mergeam incet, cel mic dormea, nu m-as fi putut deplasa prea repede (pe jos fiind gheata) si daca as fi reusit totusi sa intervin, ma gandeam sa nu se sperie cel mic din somn. Totusi, femeia incepuse sa tipe in timp ce ii tot punea fetitei zapada pe fata. De asemenea, nu stiam cum ar fi reactionat, avand un comportament violent am luat in calcul si posibilitatea de a da in mine sau inspre cel mic si nu doream sa risc.

     Cand m-am apropiat suficient de mult, dupa cum era drumul in parc, am auzit un glas mic, tremurand al surorii, care o intreba pe mama de ce planga sora ei. Mama, tipand, a raspuns ca nu stie de ce plange, poate ca-i e rau, nu? Mai vrei, ha? Mai vrei? Si iar o tura de zapada aplicata peste fata si in gura, insa tot acest comportament abuziv nu facea decat sa inteteasca spaima micutelor si pe cea mai mica dintre ele clar nu o oprea acest act din plans.

     Pentru o zi de luni erau surprinzator de multi oameni in parc, insa de inteles, fiind inca vacanta pentru copii. Nimeni nu intervenea, de cand imi atrasese mie atentia, in departare si cu cat ma apropiam, trecusera atatia oameni pe langa, multi adulti, care ar fi putut macar sa incerce sa o opreasca din acest comportament, macar sa ii atraga atentia verbal, sau sa o intrebe daca are nevoie de ajutor (poate efectiv simtea ca are nevoie de o pauza, e clar ca are probleme personale bine inradacinate, insa copiii nu sunt sacul de box ai nimanui pentru eliberarea de stres, doar de aceea exista ajutor specializat).

     De-abia cand am ajuns aproape in dreptul lor, un baiat ce parea nu mai mare de varsta adolescentei, s-a dus la mama si a inceput sa strige, sa ii atraga atentia sa nu mai maltrateze copilul.

     Ce vina avea copilul acela? Ce vina are orice copil care este abuzat verbal si/ sau fizic de catre parinte/ bunic/ tutore/ orice adult? Niciun copil nu ar trebui sa treaca prin astfel de experiente traumatizante, cu atat mai mult sustinute de oamenii care i-au dat viata, care se presupune ca il iubesc neconditionat, in care copilul ar trebui sa aiba cea mai mare incredere si sa se simta cel mai in siguranta.

     Tot universul este dat peste cap si copilul va ramane cu sechele pe viata, devine o victima care va ajunge un viitor adult fie abuzat, fie abuzator. Va creste cu o viziune gresita asupra lumii si va ajunge sa creada ca nu e suficient de bun ca sa fie iubit si sa ofere altor persoane iubire la randu-i. Va ajunge sa aibe probleme de adaptare in societate, va deveni antisocial sau va ajunge sa aibe manifestari violente din motive puerile.

     Avem o lege a copilului (Legea 272/2004) care interzice orice tip de pedeapsa, de abuz fizic, verbal, emotional sau de alta natura si totusi care in parcuri si in multe alte locuri pare ca nu exista sau ca nu se poate aplica. Chiar daca noi suntem adultii si ei copiii, nimic nu ne da dreptul sa ne aratam puterea in fata lor si sa ii umilim, sa ii injosim si sa ii intimidam doar pentru ca putem si pentru ca ei nu au capacitatea fizica si mentala de a ne face fata sau de a se opune comportamentului atat de nefiresc din partea adultilor.

     Imi doresc ca nimeni sa nu isi desconsidere copilul sau sa il priveze de iubire, cu atat mai mult sa nu il abuzeze, indiferent de forma de abuz. Copiii au nevoie iubire, de imbratisari calde, de parintii lor ca sa ii ghideze, sa creasca armonios si sa isi dezvolte capacitatile fizice si mentale, inteligenta emotionala pe care ar trebui sa se puna mai mult accent decat se face in prezent. Toti copiii merita mai bine si au nevoie de un mediu propice potrivit lor.

     Vazand scena de azi, dar si altele si citind si auzind tot felul de alte astfel de comportamente nedorite care au loc zilnic in jurul nostru, m-am bucurat si mai mult pentru al nostru copil, imi dau seama cat de norocos este cu noi, cu parintii lui, dar si cu cei din jurul sau, cu bunicii si prietenii apropiati, fara acte de violenta sau intimidari emotionale care vor lasa urme ce nu pot fi sterse vreodata.

 

Sursa foto: Pexels


     Mai puteti citi:

“Ce atata iubire…”

“I-auzi, altul care tuseste…”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.