Cum am facut readaptarea la scaunul de masina

Cel mic este obișnuit să meargă cu mașina încă din prima zi de când am ieșit din spital.

În primele 7,5 – 8 luni a mers în scoică (un model foarte încăpător de la Recaro), iar ulterior am achiziționat un scaun de care noi suntem foarte mulțumiți (de la Axkid) și care îi conferă siguranță sporită, în poziția rear-facing (cu spatele la direcția de mers).

De la început a fost foarte receptiv și nu l-a deranjat sau speriat mersul cu mașina în scoică, anunțându-l de fiecare dată din timp când urma să folosim acest mijloc de transport, ca să nu îl luăm prin surprindere.

După ce am decis că a crescut suficient de mult pentru a face noua achiziționare, i-am povestit de schimbarea ce urma să aibe loc, după care a venit coletul, l-am desfăcut și i-am arătat despre ce e vorba, iar ulterior l-am montat în mașină de față cu el și făceam cu schimbul la ținut în brațe, ca să vadă și să înțeleagă despre ce era vorba, în același timp simțindu-se în siguranță.

Înainte de inaugurarea scaunului recunosc că mă treceau câteva gânduri de genul: dacă, deși i-am povestit, i se va părea prea mare schimbarea dintr-o dată? Dacă nu îl acceptă așa ușor? Dacă va fi copleșit de mărimea scaunului și de poziție? Dacă nu va mai accepta să stea cu spatele la direcția de mers?

Totuși, surprinzător și îmbucurător pentru noi, scaunul l-a acceptat imediat și a dorit imediat să se așeze în el. Întotdeauna urc cu băiețelul în brațe pe bancheta din spate și îl aranjez ulterior în scaun ca să vadă că totul este în regulă, iar apoi, indiferent de destinație, merg cu el în spate ca să mă vadă permanent, dacă își pierde răbdarea sau dacă are nevoie de orice să știe că sunt acolo cu și pentru el. Deși, de multe ori, îmi lipsește condusul, dorința de a-i oferi încredere și siguranță în mersul cu mașina primează.

Primăvara, vara și toamna mergem foarte des cu mașina în diverse locații, în special în weekend-uri și când avem concediu, bineînțeles. Totuși, nu degeaba se zice că ”iarna nu-i ca vara”  și după ce la final de noiembrie s-a instalat bine iarna, am rărit mersul cu mașina.

Până recent, am avut o pauza de aproximativ 7 saptămâni de mașină și deși pentru noi, adulții, pare un timp relativ scurt, pentru copil (în special în perioada aceasta când creierul percepe multe lucruri în schimbare, e în continuă dezvoltare și învață multe într-un timp foarte scurt) a părut o eternitate.

Îndrăgește mașina, îi place să o salutăm și facem acest lucru zilnic de la fereastră și după ce ieșim afară, iar iarna aceasta, de-abia aștepta să mergem la mașină și după fiecare ninsoare, zilnic, o deszăpezeam împreună, ajutând și el din brațe cu privirea, cu mâna pe mașină sau pe lângă mașină, stând în zăpadă.

Și uite că, recunosc, nu mă așteptam, după o pauză de mers, dar cu acces constant la mașină și cu mult entuziasm din partea lui zilnic ca să mergem la ea, să se instaleze anxietatea.

După acea pauza, imediat ce am deschis portiera, el știind că urmează să mergem cu mașina, a început să își schimbe mimica feței, să i se altereze starea și în numai câteva secunde a început să plângă, spunându-ne astfel că acest lucru îl sperie și că nu se simte în siguranță să urce în al său scau roșu preferat până atunci.

  • Ce am făcut după?

În ziua cu pricina l-am luat în brațe și am petrecut câteva minute, încercând să-l liniștim, asigurându-l că îi înțelegem starea și că suntem acolo pentru el. I-am spus că vom merge împreună ca întotdeauna, cu mami lângă el în spate și că nu s-a schimbat nimic în mașină față de cum știa el interiorul înainte.

Starea de teamă, de nesiguranță l-a făcut să plângă în reprize, părând că se liniștește și că a înțeles și reintrându-și în modul de panică, nedorindu-și să se așeze în scaunul de mașină.

I-am acordat puțin timp să plângă, ca să se elibereze de supărare, de presiunea resimțită, de teamă și după ce am pornit la drum, i-am explicat că așa este cel mai bine să meargă, așa este în siguranță, în scaun pe măsura sa, cu centura fixată, așa cum noi, mami și tati, ne punem centura. L-am ținut de mână, asigurându-l permanent că suntem acolo lângă el, că îi înțelegem frustrarea și teama și că e în regulă să ne spună ce îl deranjează. După aproximativ 7 minute s-a liniștit complet.

  • Pregătirea pentru următorul drum cu mașina

Cum weekendul următor urma să mergem din nou cu mașina, ne-am gândit să abordăm puțin altfel situația.

Bun, dacă acum îl sperie să se urce în mașină, în scaunul său, cum îl puteam ajuta să se readapteze ușor?

Am început readaptarea cu interiorul mașinii și cu scaunul încă de miercuri, cu 3 zile înainte de finalul de săptămână. Zilnic, am coborât la mașină, a mai fost cazul să deszăpezim și am făcut împreună asta, iar apoi am petrecut cât timp a considerat cel mic că e suficient să stăm pe lângă mașină.

Deschideam portiera și la început mă ruga să o inchid, iar apoi iniția el acțiunea de a închide ușa mașinii. După aceea, mă ruga să o deschid și am făcut acest lucru de câte ori a simțit nevoia. Ulterior, a început să prindă curaj și să se apropie de marginea de cauciuc și de bancheta din spate. Am mai închis ușa, însă după fiecare deschidere de portieră, timpul petrecut afară din mașină, dar lângă banchetă, creștea.

A doua zi am reluat procesul și se vedea o îmbunătățire, la început avea o reținere să se apropie, însă treptat, a crescut încrederea că nu i se va întâmpla nimic. A treia zi, la inițiativa lui, ne-am urcat împreună pe bancheta din spate și am stat puțin acolo, explicându-i interiorul, vorbindu-i despre scaun, apoi dorind să urce și pe scaunul șoferului.

De asemenea, în toate aceste zile l-am avut cu noi pe câinele său favorit de pluș, pe care îl ia de câteva luni peste tot cu el, așa că am inițiat joaca cu câinele doritor să urce în mașină și să stea în scaunul micuțului.

Sâmbătă după ce ne-am urcat în mașină a început să plângă, dar nu a durat mai mult de 2 minute, iar duminică a fost senin și nu l-a mai deranjat mersul cu mașina și statul în scaun, (iar Woofy, câinele favorit, a fost mai mult decât încântat să stea la băiat în brațe, tot drumul și să se odihnească împreună pentru o bună parte din drum).

Îmi dau seama că povestea este lungă, însă pentru o adaptare sau readaptare treptată (nu forțată) a copilului, merită să încercați aceste abordări blânde, în cazul în care nu le-ați pus deja în practică (dacă a fost cazul, bineînțeles).

Vă spun sincer, cu răbdare, implicare și explicații, încet dar sigur, copilul se readaptează la orice, nu doar la scaunul de mașină, însă tot ce trebuie el/ ea să vadă și să simtă este prezența, implicarea și deschiderea părinților de a le oferi acel timp de care are nevoie ca să se obișnuiască/ reobișnuiască cu un lucru/ o activitate, fără să fie grăbit (fiecare copil este unic și poate avea o perioadă mai scurtă sau mai lungă de adaptare în funcție de caz).

 

Sursă foto: Pixabay

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s