Draga parinte, nu iti mai ameninta copilul ca il parasesti in parc printre straini

Acum câteva zile ne plimbam prin parc. La un moment dat, o femeie tânără trece destul de grăbită pe lângă noi, în sens opus, în timp ce striga ”pe Lunăăă…”.

Mă tot întrebam ce-o vrea să spună, dar hei, cine sunt eu să judec, mai sunt oameni care vorbesc tare pe stradă, țipă, vorbesc singuri sau la căști bluetooth, poate avea ceva de lămurit cu ea sau cu vreun interlocutor din casca atașată la ureche. Am întâlnit chestii mai ciudate.

Dar nu, nu e asta.

După ce mai înaintăm ceva timp, auzim o voce mică de fată: ”Maaami, unde te duci?”. ”Pe Lunăăă, n-auzi? Dacă nu vii mai repede, eu plec și rămâi aici singură.” se aude din nou vocea mamei, în timp ce se îndepărta din ce în ce mai mult de fetița nu mai mare de 4-5 ani.

Micuța stătea pe loc, nu înainta niciun metru și părea speriată, cu privirea lungă după mama ei care o amenințase că o lasă acolo, singură, printre străini, dacă nu o urmează, în timp ce exact asta făcea. Fetița o mai striga, primind același răspuns din ce în ce mai îndepărtat.

Până la urma, mama s-a întors și a luat-o pe fetiță, însă mesajul transmis și acele minute înfricoșătoare pe care cea mică le-a simțit, din păcate, nu vor dispărea vreodată.

Deși mi-aș dori să se întâmple exact opusul, văd și aud astfel de situații din ce în ce mai des pe unde trecem: parc, loc de joacă, stradă aglomerată, magazin, transport în comun, peste tot și mai trist este că observ acest lăsat în parc la copii din ce în ce mai mici. Nu mi se pare în regulă ce se întâmplă.

Toate aceste acțiuni de amenințare sau chiar părăsire temporară a copilului reprezintă o adevărată traumă emoțională pe care o trăiesc cei mici, iar vorbele și acțiunile noastre, în special cele cu impact negativ rămân întipărite în subconștient pentru tot parcursul vieții; apoi, când copilul va deveni adult, în funcție de situațiile întâlnite, i se pot declanșa acele momente trăite din copilărie care vin la pachet cu o suită de emoții puternice, fără să își dea seama de ce simte și reacționează așa cum o va face la momentul respectiv.

Copiii își pun bazele și încrederea în noi, noi suntem universul lor și dacă noi le periclităm această încredere clădită în timp (pe care e nevoie să o menținem la un nivel ridicat în continuare), atunci ei își vor pierde încrederea în noi și în ei, crezând că nu sunt demni de iubire și atenție și vor deveni necooperanți.

Copiii vor să se simtă în siguranță, să știe că suntem acolo pentru ei indiferent de situație, orice ar face, orice ar zice, orice ar simți, să știe că nu ne vom schimba sentimentele pentru ei sau direcția, că nu ne vom îndepărta, iar că brațele noastre sunt mereu deschise oricând au nevoie (mereu, dar mai ales atunci când se simt copleșiți de emoții cu impact negativ asupra comportamentului).

Copiii au nevoie de noi să fim stâlpul lor de susținere, să știe că îi iubim necondiționat, să știe că disponibilitatea noastră de a-i îndruma este infinită și mai ales, au nevoie de conectare din partea noastră. Nu au nevoie de un mediu nesigur, de amenințări, nu așa învață acea lecție pe care dorește părintele să i-o ”prezinte” într-un mod inadecvat.

Fetița, în cazul de față, nu știu ce făcuse, ce zisese de a supărat-o pe mamă sau dacă, pur și simplu, ca orice copil, mai dorea să mai rămână afară, la joacă. Însă ce știu este faptul că se poate evita o astfel de situație în care să ajungi să îți ameninți propriul copil cu părăsitul într-un loc (necunoscut), printre străini.

Așa cum susțin mereu, e nevoie de multă muncă întâi cu noi, adulții, pentru că e important să ne fie nouă bine, ca să le putem oferi aceeași stare de bine și îndrumare pozitivă celor mici, iar atunci când avem o problemă, să încercăm să aflăm cauza fără să încărcăm copilul cu problemele noastre și mai ales, fără să îl certăm/ amenințăm etc. pentru ceva ce nu a făcut.

Este greu, chiar foarte greu să depundem tot acest efort îndreptat spre noi, însă efortul merită, pentru că tot ceea ce suntem, facem și spunem noi astăzi, va fi transmis ca model de urmat pentru puiul de om, care se va transforma în adultul de mâine.

Cel mai adesea astfel de comportamente provin din supărări/ frustrări/ dureri ale oamenilor mari care se răsfrâng asupra oamenilor mici pentru că e mai ușor, e la îndemână, pentru că sunt vulnerabili în fața noastră, pentru că în loc să recunoaștem emoțiile simțite și să ne spunem în gând (sau cu voce tare) că nu ei sunt sursa supărărilor, ajungem să le provocăm și lor aceeași stare de disconfort ca să ”se învețe minte”, ca ”să nu mai facă așa data viitoare”.

Orice încercare de a transmite un mesaj și de a-i da o lecție eșuează în astfel de momente. Atunci când copilul, chiar dacă a făcut o poznă (și poate chiar sunt motive de îngrijorare sau supărare) este amenințat și eventual, chiar lăsat acolo, el nu va învăța să nu mai facă ce a făcut și să înțeleagă că nu e bine, ci va reține că atunci când va mai repeta acea acțiune, părintele nu este de partea sa să îl îndrume, observă că părintele său este dispus să se îndepărteze și astfel se petrece o ruptură în relația cu copilul, o deconectare majoră.

Ca să putem avea o relație bună cu al nostru copil, e nevoie de conectare, indiferent de situație. După cum spune Dr. Laura Markham, relația cu copilul este 80% conectare și doar 20% îndrumare. Dacă ești conectat, implicat, dedicat copilului, iar atenția nu este într-o altă direcție, copilul va fi dispus să coopereze, va fi înțelegător și îl va urma pe părinte cu ușurință.

În cazul prezent, cu o atitudine potrivită, situația de amenințare și părăsire temporară puteau fi evitate.

Atunci când știm că e nevoie să plecăm din parc, dar cel mic nu dorește acest lucru, e bine să îi explicăm concis, cu tonul potrivit, cald, cu mimica feței relaxată, la nivelul copilului și să avem contact vizual cu acesta. Contează să-i numim ce dorește el să facă (da, înțeleg că îți dorești să mai rămânem în parc), ca să știe că îi înțelegem dorința, dar să știe, de asemenea, că nu mai putem sta după acel moment (însă, din păcate, e nevoie să plecăm în două minute din parc, să mergem acolo unde îți povestisem că e necesar să ajung). Chiar dacă copilul eventual plânge de supărare, va fi un plâns scurt, pentru că pentru el/ ea este atât de important să se mai joace, dar atunci când are înțelegere și acceptare din partea părintelui, va trece mai ușor peste moment, iar plecarea din parc va fi fără întărziere și fără alte incidente.

Nu sunt de fel negativistă, ci încerc să îmi mențin un nivel optim de raționament după care să mă ghidez în fiecare situație întâlnită, dar e nevoie să luăm în calcul și consecințe grave care se pot întâmpla.

De pildă, locurile publice (sau locurile mai retrase) sunt zone pe unde pot trece tot felul de oameni. Din nefericire, lumea asta mare în care trăim nu este un loc așa de sigur precum mi-aș dori să fie pentru copiii noștri dragi și se pot întâmpla multe necazuri.

Astfel că, într-o secundă de neatenție, sau de îndepărtare, poate veni cineva să ia copilul de unde era lăsat. Mai poate exista posibilitatea ca cineva străin să îi ofere ceva ce nu ar trebui să ia și încă e prea mic ca să înțeleagă că nu e bine să accepte orice îi oferă străinii. Sau cel mic este rănit ori se rănește iar părinții nu sunt lângă ca să-l aline. De asemenea, poate fugi în direcția opusă și să se rătăcească. Sunt multe variabile care pot apărea și nu toate sunt prietenoase.

Am întâlnit chiar lângă zona unde ne jucam noi, la un moment dat, în altă zi, un tată care se îndepărtase așa de mult de fiul său de nici 2 ani, încât nu se mai vedea (și drumul pe aleea respectivă era drept destul de mult, adică puteai să vezi la ceva depărtare). Am rămas acolo lângă el, jucându-ne în continuare și fiind cu ochii pe el, să nu rămână singur și după câteva minute tatăl a revenit ca să-l ia pe micuț.

Copiii, în astfel de situații încă nu știu cum să reacționeze dacă apare vreun străin. Sunt mici, iar lumea, obiectele, oamenii, totul în jur este mare, ei sunt vulnerabili și încă au multe de învățat, ca să știe să deosebească binele de rău și cum pot acționa dacă ajung în vreo situație neplăcută. Cineva poate să treacă fix atunci pe lângă și să-l ia pe sus, sau îi atrage atenția cu o gustare sau cu o jucărie și cel mic îl urmează, iar riscul crește cu cât copilul e mai mic, iar locul mai aglomerat.

Îmi doresc ca oamenii să încerce să vorbească cu ei înșiși, să își rezolve problemele, să înțeleagă că cei mici nu sunt de vină pentru ce au pățit și nici nu trebuie să îi aducă în acel punct în care să îi facă să se simtă prost din cauza a ceea ce simt adulții.

Nu suntem perfecți, suntem oameni și e uman să greșim. Desigur, e important să învățăm din aceste greșeli, să ne cerem scuze față de noi, față de copil și față de partener pentru modul în care am vorbit sau reacționat și să încercăm din răsputeri, cu fiecare oportunitate care ne este dată, să conștientizăm emoțiile care vin asupra noastră, pentru a putea gestiona din ce în ce mai bine situația respectivă.

Copiii învață de la părinți tot, și dacă părintele învață și înțelege cum să-și gestioneze emoțiile și reacțiile în funcție de situația dată, atunci cel mic va învăța, de asemenea, autocontrolul emoțiilor și va ști că nu e periculos să simtă ceea ce simte, că totul va fi bine și că va trece, dar fără să facă rău voit și altora doar pentru că se simte el așa.

La polul opus, dacă copilul observă că părintele are un comportament nepotrivit care se răsfrânge asupra sa și el preia toate ”loviturile” (verbale și/ sau fizice) pentru  ce simte mama sau tata, va învăța că e bine să îi tratezi violent pe cei din jur, să ameninți, să părăsești, pe scurt să faci rău voit. Dacă doar asta văd acasă sau în preajma lor, vor crede că aceasta este de fapt comportamentul corect.

Nu judec pe nimeni, fiecare are propria situație în care a crescut și propria situație actuală acasă. Totodată, ce vreau să spun este faptul că e foarte important să ne imaginăm cum dorim ca ai noștri copii să crească, iar în funcție de asta, să ne îndrumăm băiatul/ fata să aibe parte de o dezvoltare cât mai armonioasă și să ajungă acel adult fericit, echilibrat, empatic, încrezător, independent.

Dacă ne dorim ce e mai bine pentru copilul nostru, cum bănuiesc că toți părinții își doresc, atunci e bine să știm că nu cu ajutorul amenințărilor și al deconectării facem acest lucru posibil.

 

Sursă foto: Pexels

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.