In loc sa se supere, a ales

Acum două zile au venit părinții mei într-o vizită scurtă. Întrucât nu au mai venit de ceva timp și cum noi, în ultima perioadă, am fost ocupați cu diverse schimbări și îmbunătățiri prin casă, urma să-i mai arăt mamei ce am mai făcut, la ce am mai meșterit.

Cel mic, înnebunit cu muzica și plăcându-i mult să cânte la diverse intrumente muzicale, dorea să meargă la el în dormitor să cânte la chitară, însă eu îl anunțasem că doresc să merg la bucătărie ca să pot povesti cu mama și să-i arăt acolo, rugându-l să vină cu noi.

Nu a dorit inițial să vină cu noi (dar nici nu vrea să stea singur) și începuse să o ia înapoi spre dormitor, iar apoi s-a oprit din drum și s-a uitat la mine (eu fiind în sufragerie) cu mâna îndreptată în partea opusă, indicând cu degetul locul în care era chitara așezată la el în cameră, începând să i se schimbe mimica feței din relaxată în încordată.

Observând faptul că pentru el era o prioritate chitara și cum e foarte important să cânte, pentru că își dorește atât de mult, m-am coborât la nivelul său, l-am rugat să vină puțin mai aproape de mine, și i-am spus pe un ton blând, făcând contact vizual în tot acest timp: Știu că pentru tine este important să cânți la chitară și poți merge, însă acum am puțină treabă la bucătărie și nu pot veni cu tine în dormitor. Dacă dorești, poți cânta, însă eu voi merge în cealaltă cameră și poți veni apoi la noi.

Clar, nu dorea să cânte fără să fiu lângă el, așa că i-am explicat pe scurt faptul că nu vor sta mult pe la noi și după ce îi arăt ce voiam la bucătărie, revenim în casă cu toții și poate cânta liniștit. Și așa a făcut. A ales, fără să se supere, fără să plângă, fără să fie o luptă de putere. I-am mulțumit că a venit cu noi și apoi a fost fericit că poate face în continuare ceea ce îi place.

Această abordare o folosim ori de câte ori avem o astfel de situație în care prioritățile noastre diferă (chiar și pentru câteva minute) de ale copilului și funcționează cu succes de fiecare dată: îi oferim alternativă și astfel alege ce consideră că îl avantajează mai mult în acel moment, fără să intervină stări negative de agitație, supărare, stres.

Până la urmă, orice astfel de situație este un moment de învățare atât pentru părinte, cât și pentru copil – părintele învață cum să abordeze situația mai bine și să se adapteze la stilul, nevoile și dorințele (prioritățile) de joacă ale celui mic, iar copilul învață că mai sunt și alte lucruri de făcut și părintele nu poate sta non-stop pe o activitate cu el, însă observă și simte că nu e ignorat, ci doar se întâmplă lucrurile într-o altă ordine.

Mai sunt momente în care este foarte concentrat pe o activitate și rămâne să o facă, noi ieșind din cameră și revenind ulterior, sau el venind după noi prin casă, după terminarea activității.

Contează atât de mult tonul vocii, mimica feței, starea pe care le-o transmitem copiilor, atenția pe care le-o acordăm, încât orice aspect, cât de mărunt ni s-ar părea nouă, oamenilor mari, pentru cei mici face toată diferența și într-un moment scurt, dacă lor li se pare ceva ”greșit” în abordarea noastră față de ei, sau dacă nu suntem suficient de conectați cu ei, pot dezlănțui emoții puternice în jur, pentru că nu se simt ascultați.

 

Sursa foto: Pexels

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.